sâmbătă, 8 decembrie 2012

Scris simțit

Îmi place că uneori nu recunosc ceea ce scriu, dar e groaznic. O tortură cauzată nu atât de lipsa de inspirație, cât de lipsa de potrivire între șabloanele mentale pe care le aplic gândurilor mele. Acea compatibilitate care face posibilă o înșiruire mai armonioasă de sunete și cuvinte. Cuvintele nu îmi aparțin, și am uneori impresia că nici mintea nu îmi aparține. E aproape ca o durere în fața neputinței de a controla debitul unei ape, mișcarea unei mâini, forța unei îmbrățișări. Să observi că în ciuda unei dorințe puternice de a te exprima, intensitatea lor este mult prea palidă și impalpabilă pentru a se manifesta concret, pentru a se face simțite ca realități. Doar umbre vagi pe pereții sufletului meu.

E un lucru pe care îl reprim, dar de fiecare data când îmi amintesc cât de puțin mai scriu și am mai scris mă cuprinde o tristețe teribilă... Nu, o amărăciune. O amărăciune cumplită, ca în fața unei pierderi subtile, dar imense. Cum să mă raportez la această ambivalență sfâșietoare? Cum să fac eforturi de a rezista unei nefericiri impregnate în ființa mea, dar în același timp să o privesc ca pe o necesitate în a găsi cele mai frumoase trasee semantice din interiorul meu? Cum să îmi trăiesc tristețea fără să o simt, ca să scap de neplăcerea de a nu scrie? Simt că am irosit ceva inefabil prin acest declin, ceva ce nu poate fi recuperat vreodată, ceva ireversibil... ireversibilitatea cuvintelor nerostite.
Și oricât m-aș strădui, tot simt prea multe.

2 comentarii:

  1. Oare te simti mai bine daca refuzi sa te simti rau? Nu cred ca ai pierdut ceva, cuvintele nerostite raman acolo, undeva, asteptand doar oamenii care sa le asculte.

    RăspundețiȘtergere
  2. eu nu cred că a nu scrie este... neplăcere. uneori scrisul înseamnă ardere, alteori e nevoie de un răgaz pentru ca ele, cuvintele să explodeze iar în mii de tablouri.
    şi nu e deloc tristeţe. desigur, este multă solitudine, ca în orice creaţie, dar nicidecum tristeţe.
    aşa cred eu.

    RăspundețiȘtergere